Arhiva | August, 2013

aciremA

24 Aug

boxele urlă, iar el pe fundal zice că the last time I rode a horse it was in 2009

eu aud subtil că the last time I was a horse it was…

ridic încetișor o sprânceană, ca să nu o scap jos, mai trag o dată, zâmbesc, și mă las pe spate. din experiența unui om experimentat, știu că nu știu nică și mai bine tac. dați liniștea mai tare, oameni buni, viața e feeric de frumoasă, vineri mai ales, în anotimpul nopților-de-vară, când ești atât de ilegală că ai vrea să-ți împrumuți coaiele și altora, dar nu.

cuvintele noastre se împleticesc în unde sonore, de parcă standartul rusesc adus peste ocean s-a dus direct în coardele vocale, iar viața asta cu valori nevalorificate ne pescuiește, cu поплавоace pestrițe, trăgându-ne în mrejele oamenilor grași care își ling degetele unsuroase cu unghii murdare, a curvelor cu funduri mari, negre, strălucitoare, a arabilor care te cheamă în baie la un fum, sau eventual, un minet, a cuptoarelor cu microunde și a vieții de imigrant.

trăiesc în lumea unde oamenii cumpără nelimitatul, îl pun în aceeași pungă cu chefirul și crenvuștile, merg acasă, și tac. trăind acolo unde ne-am născut, suntem ca toți dobitocii ordinari, obișnuiți cu idea că trebuie să plătești ca să iubești, ca să te caci și ca să înveți.

borcanele cu dulceață se vând mai greu decât borcanele cu aer din paris, iar stelele de pe cer mai repede decît сгущёнка.

Самооцека, подъём!

5 Aug

Ieri seara, încercând să-mi afirm poziția în societate și să-mi ridic de pe jos cамооцека, am cîștigat șase partide de mорской бой, iar când fratele meu mi-a zis sublim să mă duc dracului și s-a pus turcește pe podea luându-și consola în mână, eu m-am întrebat dacă nu cumva orice motiv bun de a trăi e și un perfect motiv de a muri. Nu știu cum și nu înțeleg de ce, udatul cactușilor și hrănitul căcăcoisului peșteșor de aur mă ademenesc, de parcă toate valorile mele s-au dus la mare, iar eu le sunt perechea aia de chiloți pentru bunicuțe pe care nimeni la plajă nu și-o ia. Sau poate, eventual, o dată cu creșterea părului meu roșcat, eu, inevitabil, am îmbătrînit.

Întelege și tu, te rog, atelodemiourgiopapyrophobia nu se tratează, nu se atenuează, nu mă pupă pe frunte înainte de culcare. Tot ce face această fear of imperfect creative activity on paper e să sorbească un bloody mary și să se uite cu coada ochiului la mine în timp ce eu stau pe pervaz cu părul ciufulit și trag nervos fiecare cinci secunde o bucată de jaluzică la o parte ca să văd nu-mi vine cumva inspirația. Dar așa cum asta sunt eu, nu oricare om ceotkii luat de pe stradă la care-n grădină iarba e mai iarbă, inspirației nici nu-i trece prin cap existența mea.

Știi, durerea e oarecum inevitabilă. Suferința e opțională. Dar totuși proști sunt acei care cred că oamenii au opțiuni. Înainte să arunci cu roșii în mine, stai să-mi mai torn oleacă de malibu cu lapte și-ți explic de ce.

***
Opțiune e atunci când alegi între ceai de mentă sau ceai cu cardamon, când alegi să mergi la stânga sau la drepta, când alegi să fuți o brunetă sau o blondă, alegerea e atunci când sunt sau două rele sau două bune. Altceva cu totul e când ai în față ceai și cafea, un drum și un perete, o roșcată și o scândură. Altceva e când dimineața îți iai umbrela ca toată ziua să bată soarele, în cap, cu bîta. Altceva e când îți nimerește un fir de păr în supă, sau când înțelegi că în viață trebuie să fii sau prost, sau mereu beat.

Altceva e când  îți sare suc de lâmâie în ochiul abia dat cu tuș, sau când, uneori, suferința doare iar viața contează.

Stau întinsă cu universul în fața mea, cu podeaua cuprinzându-mă pe la spate, așa cum mie îmi place, uitîndu-mă în abis în timp ce și el se uită în mine, întrebându-mă de ce noi nu-i ascultăm pe cei care tac, de ce conștientizarea depravajului vine odată cu tăierea zămosului și de ce până și curvele iubesc. Iadul nu e aici sau acolo, iadul suntem noi, așa cum puii de crocodil tot de nasc din ouă.

De ce să deschizi gura când poți pur și simplu deschide ochii.

 

 

 

aici

3 Aug

vând suflet, dau în chirie zona de confort, fac bagajul și plec din nou. nimc boem, nimic năstrușnic, nimeni nimic nici n-o să înțeleagă. nimic nou.

vând suflet, dau în chirie zona de confort, și plec. orașul ăsta în care trebuie să te întorci ca să  vrei să pleci oleacă mă deprimă. când ginecologu meu la o ceașcă de cafea m-a întrebat dacă nu mi-e frică să plec și m-ai departe, i-am zis că mi-e frică să rămân. pentru că aici totul e frumos, simbolic, metafizic, oamenii nu-s poezii, iar industria underground a ieșit la suprafață. pentru că oamenii aici sunt prea deștepți ca să poată face ceva, prea deștepți pentru a fi și educați, sau din contra, prea educați pentru a fi și deștepți. de aia nu le merge, dar asta e o altă poveste. pentru că bărbații demult n-au văzut nici femei, nici coaie, deoarece om să fii trebuie.

vând suflet, second-hand, că asta e acum la modă, preț negociabil.